Ne dorim și avem așteptări de la noi să fim niște părinți buni, calmi, iubitori tot timpul. Doar că uneori nu ne iese – greșim față de copii, ne pierdem răbdarea, ridicăm tonul mai mult decât e nevoie, reacționăm mai dur față de ei sau așa cum nu ne-am dori. Apoi apar vinovăția, rușinea, dezamăgirea față de noi înșine.

Ce facem mai departe? Reparăm relația.

De ce e important să reparăm relația cu copilul?

Când noi, părinții, avem niște reacții nepotrivite față de copii (țipăm, îi bruscăm, îi amenințăm etc.) și nu revenim la ei să discutăm ce s-a întâmplat și să ne asumăm comportamentul, la copii apare auto-învinuirea. Copilul ia asupra lui o vină care nu îi aparține. Auto-învinovățirea poate suna așa: „Eu am făcut ceva ca mama/tata să reacționeze așa”. „E vina mea că mami/tati …”. „E ceva e în neregulă cu mine”. „Sunt un copil rău.”).

Auto-învinuirea este un mecanism de coping, care îi ajută pe copii să continue să creadă că părinții lor sunt oameni buni și locul lor de siguranță. Nevoia lor de atașament este atât de mare, încât se vor adapta să se vadă pe ei diferit decât pe părinții lor. Pe termen lung, ideile de mai sus pot deveni convingerile lor. Chiar și la vârsta adultă pot fi convinși că „E ceva e în neregulă cu mine”, „E vina mea că…”, „Sunt un om rău” etc.

Când reparăm relația cu copilul nostru, le redăm siguranța, conexiunea, iubirea de care au nevoie. Nu îi lăsăm singuri cu disconfortul emoțional. Și nu îi încărcăm cu vina care nu este a lor.

Repararea relației este și un mod prin care copiii învață prin modelare (adică exemplul concret al părinților) cum să recunoască față de ceilalți o greșeală și să își asume un comportament nepotrivit.

Cum reparăm relația după ce am greșit?

A repara relația nu înseamna doar a-ți cere scuze sau a spune că îți pare rău. Ci presupune să îți asumi responsabilitatea pentru ce ai făcut. Să înțelegi ce impact a avut asupra copilului și să nu îl lași pe el să preia vina. Cum facem asta?

1. În primul rând e important să ne reglăm emoțional noi înșine. Să înțelegem ce ni s-a întâmplat, de ce am reacționat așa. Și să facem diferența între comportamentul nostru (am țipat, am amenințat, am lovit) și identitatea noastră („sunt un om bun”, „sunt un părinte căruia îi pasă de copilul lui”). Să înțelegem că cele două aspecte coexistă. Iar comportamentul meu, de care nu sunt mândră, nu mă definește ca om, ca părinte. Să ne liniștim, ca să putem să ne conectăm apoi cu copilul nostru. Nu trebuie să mergem imediat să abordăm situația cu copilul, poate avem nevoie să vorbim cu cineva între timp (cu partenerul, cu altcineva apropiat), să facem o plimbare, să luăm o gură de aer.

2. Repararea propriu-zisă presupune să le cerem iertare copiilor, asumându-ne greșeala și punând în cuvinte efectul pe care comportamentul nostru l-a avut asupra lui. Plus angajamentul că lucrăm la a nu mai reacționa în acest mod.

De exemplu: „Îmi pare rău că am țipat/te-am împins/am spus acele lucruri. Cred că te-ai speriat când m-ai văzut așa. Să știi că nu e vina ta. Mie îmi este greu să rămân calmă atunci când sunt obosită/frustrată/nu ies lucrurile așa cum îmi doresc etc, dar lucrez la asta și fac tot posibilul să nu mai reacționez așa.”

Întotdeauna putem repara relația cu copiii noștri.

Indiferent de vârsta lor sau de timpul scurs de la eveniment la reparație. Și cu fiecare experiență reparatorie, avem șansa să re-scriem acel episod, într-o manieră mult mai pozitivă și mai în acord cu nevoile lor emoționale.

Sursa foto: Pixabay